Dacia Felix II (Nova Roma)

From NovaRoma
Jump to: navigation, search
Dacia webzine.jpg

" CUCERIREA MASADEI IN SCRIERILE LUI FLAVIUS JOSEPHUS "
de: C. Petronius Priscus.

Cucerirea Masadei de către romani, în anii 72-73 d.Hr, văzută printr-o scurtă analiză a operei istoricului antic Flavius Josephus (37 - aprox.100 d.HR.), aduce ceea ce lipseşte mai mult evenimentelor antice, anume, veridicitatea. Cu limitele şi rezervele de rigoare, istoricul evreu, produs al sincretismului greco-roman, aduce prin opera sa o privire pertinentă asupra raporturilor iudeo-romane.

Evenimentul în sine, ne poate arăta odată în plus felul în care Roma şi-a tratat adversarii, aducându-i în faţa unor decizii limită, prin aplicarea unor metode a căror specialistă devenise şi care i-a garantat în final durabilitatea.

Vorbim despre cetatea Masada, pentru că ea a ocupat în istoria antică a evreilor un loc deosebit de important, acela de ultimă redută în faţa diferiţilor inamici. În perioada romană, cu atât mai mult aceasta s-a indentificat cu rezistenţa faţă de marele imperiu. Dintre aceste momente dramatice, se detaşează acela al cucerii cetăţii de către trupele romane, eveniment ce a coincis cu încheierea războiului iudeo-roman şi dezmembrarea autonomiei statului iudeu.

Masada
foto preluata de pe siteul: Livius.Org, cu permisiunea autorilor.

Având în vedere aceste realităţi, marele istoric antic iudeo-roman Flavius Josephus, în lucrările sale, tratează generos asediul roman asupra Masadei, detaliind în ceea ce priveşte conducerea trupelor romane, tacticile de luptă şi asediu şi situaţia sicarilor, adversarii lor din spatele zidurilor. El este de fapt sursa primară şi pe alocuri unică în ceea ce priveşte aceste evenimente.

Cele două lucrări ale lui Flavius Josephus care ne interesează sunt „Antichităţi iudaice”, sau „Ioudaike archaiologia” şi „Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor”, ceea ce romanii numeau „Bellum Iudaicum”. Prima lucrare abordează istoria evreilor de la origini până în anul 66 d.Hr., adică până la debutul Războiului iudeo-roman (66-73 d.Hr.), încheiat cu asediul Masadei. Totuşi această lucrare ne oferă informaţii deosebite despre importanţa cetăţii şi rolul său în istoria evreiască.

În economia relaţiilor iudeo-romane, cetatea este amintită prima dată pe fondul războiului civil din interiorul statului clientelar evreu din jurul anului 40 î.Hr. La această confruntare Roma participă favorizându-l pe Irod cel Mare (Herodes), remarcat încă din vremea intervenţiei sale în Egipt, de partea lui Caezar. Acesta pentru prima dată foloseşte cetatea, adăpostindu-şi rudele şi însoţitorii acestora, în număr de aproximativ 800 de persoane, în momentul când întreaga ţară este pierdută în faţa lui Antigonos, adversarul său. Aici aflăm de la Josephus că dintre numeroasele fortăreţe ale statului iudeu, Masada este „cea mai puternică dintre toate”.[1] Masada urma să adăpostească întregul alai al regelui pribeag, inclusiv armata sa, fortăreaţa fiind dotată cu arme şi alimente suficiente. Totuşi, acum se observă şi slăbiciunile Masadei, aceasta fiind prea mică pentru a adăposti întreaga suită, capacitatea sa fiind limitată. În plus cetăţii îi lipseau proviziile de apă, lucru reglat însă datorită unei ploi, atât de rare în regiune.[2] Masada rezistă asediului lui Antigonos, până la momentul despresurării sale de către Herodes.

Având în vedere şi aceste evenimente, putem înţelege mai bine febra cu care Herodes a desfăşurat ulterior lucrările de consolidare a cetăţii, în prima parte a domniei sale. Totodată putem înţelege şi grija arătată de-a lungul timpului acestui punct strategic. Astfel, la mai mult de 100 de ani de la evenimentul menţionat, cetatea avea să fie ultimul obiectiv rămas neocupat de armata romana pe teritoriul statului evreu defunct.

presupus bust al istoricului Flavius Josephus.
foto preluata de pe siteul: Livius.Org, cu permisiunea autorilor.

În cea de-a doua lucrare „Bellum Iudaicum” Josephus abordează însă direct asediul roman din 72-73 d.Hr. Mai întâi, istoricul vorbeşte despre ocuparea cetăţii de către sicari în mai multe locuri: Cartea IV (7,2) şi (9,3), dar şi în Cartea VII (8,1). Trebuie spus că sicarii, grupul anarhist şi radical antiroman, conduşi de Eleazar ben Yair, reprezentau în anul 72 d.Hr. ultimii oponenţi direcţi ai romanilor şi colaboraţioniştilor acestora. Aceştia sunt treptat eliminaţi, însă reuşesc să ocupe fulgerător cea mai importantă fortăreaţă de pe teritoriul iudeii, Masada. Acestei situaţii, aşa cum Flavius Josephus ne informează, trebuia să îi facă faţă noul guvernator al Iudeii, Lucius Flavius Silva.[3]

Evenimentele care urmează până la deznodământul rezistenţei evreilor, sunt prezentate de istoric în două capitole ale cărţii a VII-a, inegale ca întindere. Aceste capitole, mai exact 8 şi 9, analizează mai întâi situaţia sicarilor şi situaţia tragică a evreilor, pe fondul inutilei împotriviri faţă de puterea Romei, apoi asedierea cetăţii de către romani şi ridicarea rampei necesară asaltului. În continuare se insistă asupra discursurilor lui Eleazar şi în final se descrie tragicul final al asediaţilor.

Revenind la situaţia celor două tabere, trebuie mai întâi să avem în vedere poziţia Masadei. Aceasta era o formidabilă cetate ridicată pe vârful unei stânci inexpugnabile. Mai mult, trebuie să spunem că regiunea era şi ea extrem de uscată, fiind pentru asediatorii romani o zonă defavorabilă.

Având în vedere aceste condiţii, în ciuda rezervelor deosebite de alimente, arme şi apă, Masada nu putea funcţiona ca o aşezare civilă, scopul ei fiind prin excelenţă militar. Prin urmare termenul corect ar fi mai ales acela de fortăreaţă. Aşa se şi explică rapiditatea cu care sicarii au putut ocupa cetatea, minuscula garnizoană fiind uşor învinsă.[4]

Dupa cum am văzut, capacitatea cetăţii permitea adăpostirea unui număr de 800-900 de persoane. De la Josephus ştim chiar cifra exactă a celor asediaţi: 967, femei, bătrâni, copii şi nu în ultimul rând bărbaţi.[5] Lucius Silva vine în faţa cetăţii însă, cu întreaga armată, ceea ce însemnă în fapt Legiunea a X-a Fretensis şi trupele auxiliare aferente. Prin urmare, avem un raport profund disproporţionat, cu cel puţin 5000 de soldaţi profesionişti, faţă de cel mult 300 de luptători evrei.

Totuşi fiind imposibil de cucerit prin asalt direct, Masada fixează armata romană la poalele sale. Romanii construiesc metodic un castru, înconjoară cetatea cu un val, pentru a stopa orice tentativă de evadare şi încep construirea unei rampe către zidurile cetăţii, pentru a-şi putea folosi maşinile de asalt.[6]

Aşa cum aflăm de la Flavius Josephus asediaţii, convinşi de o serie de discursuri electrizante ale lui Eleazar ben Yair, hotărăsc să se sinucidă, realizând astfel un ultim gest de sfidare a puterii romane. Sunt interesante discursurile presupuse ale lui Eleazar, acestea având un caracter moralizator, retorica fiind excepţională. Chiar şi sursele menţionate de Josephus sunt interesante: „o bătrână împreună cu o rudă a lui Eleazar, mult superioară celorlalte femei prin sensibilitatea şi educaţia ei” care nu s-au sinucis alături de ceilalţi asediaţi, i-a povestit cele întâmplate.[7]

În fapt, acest eveniment sumar prezent şi analiza în opera lui Josephus, este un mijloc de a privi una din părţile practice ale filozofiei romane. Mai mult decât o luptă, aceasta fiind aproape inexistentă, la Masada a triumfat un mijloc de a rezolva lucrurile specific Romei Antice. Aşa cum putem observa şi în multe alte situaţii, războaiele erau câştigate mai întâi cu lopata, prin multă muncă şi o organizare extrem de eficientă.

Unghiurile drepte ale castrelor romane ridicate indiferent de regiune, mijloace sau situaţie, drumurile nesfârşite, apeductele, podurile sau rampele, au oferit Romei Antice arme imposibil de contracarat de adversari inferiori în ceea ce priveşte civilizaţia şi organizarea tehnică. Este interesantă spiritualitatea acestor oameni care în mijlocului uneia dintre cele mai dure regiuni ale lumii, au fost capabili să întreprindă cu resurse limitate, o infrastructură militară desăvârşită.

Din cealaltă perspectivă, sacrificiul celor 960 de asediaţi din Masada, aşa cum istoricul roman Răzvan Teodorescu interesant spunea, nu poate să nu te poarte cu gândul la un alt episod similar, acela al cuceriri Sarmizegetusei. Paralela ar putea chiar continua cu sacrificiul regelui dac, la fel de conştient de imposibilitatea unei victorii în faţa romanilor ca şi iudeii din Masada şi chiar cu celebrul pod de la Drobeta, o adevărată rampă către Masada Daciei.

Un arc în timp adaugă evenimentelor din 73 şi 106 d.Hr. din Iudeea şi Dacia, un altul petrecut cu mult mai devreme, în anul 52 î.Hr în Galia la Alesia, un alt asediu celebru, dar având pe romani în aceiaşi postură de câştigători ai luptei şi a războiului, având în mână şi sabia, dar şi lopata.

Diferenţele sunt notabile între cele trei asedii amintite, iar rezolvările lor pe măsură, dar distanţa în timp şi spaţiu dovedeşte acelaşi lucru, incapacitatea a trei civilizaţii puternice, de a înfrunta Roma, un stat pe cât de riguros organizat pe atât de hotărât şi în consecinţă glorios.


[1] Antichităţi Iudaice, Cartea XIV (11,7).
[2] Ibidem, Cartea XIV (14,6).
[3] Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Cartea VII (8,1)
[4] Ibidem, Cartea IV (7,2)
[5] Ibidem, Cartea VII (9,2)
[6] Ibidem, Cartea VII (8,2)
[7] Ibidem, Cartea VII (9,2)


" PODUL LUI TRAIAN SI TABULA TRAIANA "
de: Q. Iulius Probus.

In anul 86, in vremea imparatului Domitian, generalul Cornelius Fuscus traversase Dunarea pe un pod de vase intr-o campanie impotriva dacilor incheiata dezastruos pentru romani, generalul insusi pierzandu-si viata. In primul razboi dacic (101-102 d.Hr), romanii traversasera Dunarea tot pe un pod de vase. Cerintele razboiului impuneau crearea unor conditii mult mai bune in desfasurarea cu rapiditate si succes a operatiunilor militare logistice si tactice pe ambele maluri ale Dunarii. Din aceasta cauza, dupa primul razboi dacic, din ordinul lui Traian s-a construit un pod de piatra la Drobeta. Inagurarea podului de piatra din anul 105 este imortalizata pe Columna, monumentul care prezinta 125 de scene ale razboaielor dintre daci si romani. Scena 85 il infatiseaza pe Traian indeplinind un act de sacrificiu la capatul podului si asistand la trecerea trupelor spre Dacia. Construirea podului arata ca Traian considera cucerirea Daciei ca fiind una definitiva.

scena 85 de pe Columna lui Traian
foto Iulius Sabinus, Bucuresti 2007.

Dupa razboiul din 101-102 d.Hr, romanii ocupau doua treimi din regatul lui Decebal. Ratiunile pentru care acest pod a fost construit au fost cele ale facilitarii legaturii teritoriului nou cucerit, cu restul Imperiului. Informatii despre pod avem de la Cassius Dio, care calatorise în zona. Dar la data marturiei acestuia, podul nu mai exista. Cassius Dio relateaza:

“Traian construi peste Dunare un pod de piatra pe care nu stiu cum sa-l admir indeajuns. Minunate sunt si celelalte constructii ale lui Traian, dar aceasta este mai presus de toate. Stalpii, din piatra in 4 muchii, sunt in numar de 20. Inaltimea este de150 de picioare, in afara de temelie, iar latimea de 60. Ei se afla, unul fata de altul, la o distanta de 170 de picioare si sunt uniti printr-o bolta. Cum sa nu ne miram de cheltuiala facuta pentru acesti stalpi? Nu trebuie sa ne uimeasca si felul mestesugit in care a fost asezat, in mijlocul fluviului, fiecare stalp, intr-o apa plina de vartejuri, pamant namolos, de vreme ce cursul apei nu mai putea fi abatut? Astazi insa podul nu mai foloseste la nimic caci nu mai exista decat stalpii iar pe deasupra lor nu se mai poate trece".

Sarcina construirii podului i-a fost incredintata lui Apollodor din Damasc, prieten al imparatului de pe vremea cand Traian isi facuse scoala militara in Siria, unde tatal sau fusese guvernator. Apollodor era inginer militar si facea parte din ordinul cavalerilor. In armata romana, Traian i-a dat functia de prefectus fabrorum (sef al constructiilor). A mai construit, printre altele, Forul lui Traian si Columna, ambele in Roma, arcurile triumfale ale lui Traian din Ancona si Beneventum, podul Alconetar din Spania, precum si monumentul Tropaeum Traiani din Dobrogea.

Lungimea podului deasupra nivelului apei era de 1135 metri, latimea de 15 metri iar inaltimea de 19 metri. Picioarele erau formate din blocuri din piatra cioplite, ascutite in amonte si in aval, in forma de carouri, pentru a facilita trecerea curentului de apa. Podina, din lemn, se pare ca a fost demontata de Hadrian, succesorul lui Traian. Prin anii 168-170, de teama navalirilor barbare, imparatul Marcus Aurelius a abandonat podul definitiv.

ruinele podului pe malul romanesc
foto Iulius Probus, Drobeta 2006.
autorul articolului langa macheta podului.
foto Iulius Sabinus, Drobeta 2006.

Despre metoda exacta a construirii podului arheologii au inca dubii. O ipoteza spune ca s-ar fi construit cofraje in care s-ar fi turnat ciment vulcanic (puzzolana) si care ar fi fost scufundate treptat. De acolo s-ar fi evacuat apa si s-ar fi construit aproape pe uscat aceste picioare. Mai exista si ipoteza ca s-ar fi abatut cursul apei pe un brat adiacent. Ca dovadă am avea ruinele unui pod de lemn peste acest brat, in dreptul localitatii Pontes (Poduri) de pe malul bulgar al Dunarii.

In toata perioada functionarii sale, podul a beneficiat de straji la ambele capete, pentru a impiedica eventualele incursiuni, sarcina pazei acestuia, pentru malul din partea Daciei, fiind atribuita trupelor stationate in castrul de la Drobeta. Un element specific al acestui castru este turnul de paza din zona de sud-vest, destinat in exclusivitate pazei podului.

Podul de la Drobeta, din care astazi mai sunt vizibile doar un picior pe malul romanesc si unul pe malul bulgar, este o marturie a puternicei civilizatii pe care Roma a exportat-o in teritoriile cucerite.

Importante sunt si lucrarile efectuate de armata romana in defileul Dunarii intre anii 100 - 101 d.Hr, in vederea pregatirii razboiului impotriva Daciei si aliatilor acesteia. Mai intai, in anul 100 d.Hr, Traian a dispus saparea in stanca a unui drum in zona Cazanelor, o lucrare inginereasca de proportii si prestigiu a armatei romane. A construit un adevarat viaduct, constructie imortalizata printr-o inscriptie in stanca, cunoscuta sub numele de Tabula Traiana.

Tabula Traiana:
foto Iulia Severa,Muzeul Portilor de Fier, Drobeta 2006..

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISIs ANCOniBVS SVBLATiS VIAm Fecit

Inscriptia a rezistat din antichitate pana in anii 1960 cand organizarea complexului hidroenergetic de la Portile de Fier a acoperit zona cu apa, si s-a dispus mutarea tabulei. In acea inscriptie se spune ca imparatul a sapat muntii: " montibus excisis”, facandu-se drumul, “viam fecit”. Traian a facut acest drum pentru a putea facilita trecerea de-a lungul Dunarii din zona Belgradului de azi pana in apropiere de Turnu Severin.

Tabula Traiana este singura ramasa dintre cele 10 tabule sapate in stanca, si pentru a fi pastrata a fost mutata cu aproximativ 30 de metri deasupra locului initial. In 1856 atunci cand apa nu avea acelasi nivel cu cel de azi, se spune ca se puteau vedea 4 tabule din cele 10.

Tot in acea perioada, premergatoare razboaielor dacice, pentru a ocoli stancile din zona Portilor de Fier si pentru a fluidiza navigatia dinspre Pannonia spre Dunarea Inferioara, Traian a dispus taierea unui canal navigabil pe malul drept al Dunarii corespunzator malului sarbesc de azi. Faptul este consemnat de asemenea intr-o inscriptie: “derivato fluminae tutam Danubii navigationem fecit”. De retinut este faptul ca acest canal a rezistat si a fost folosit pana in epoca moderna.


Cassius Dio - Istoria Romana, Cartea LXVIII (13,1-7).
Procopius - Despre edificii (IV.6.12-13)
D. Tudor - Drobeta, Ed.Meridiane, Bucuresti 1965.
Ovidiu Dramba - Istoria culturii si civilizatiei, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1985.


" MESTESUGURILE LA ROMANI "
de: T. Iulius Sabinus.

Trasatura caracteristica a mestesugurilor in perioada romana o constituie existenta micilor ateliere mestesugaresti. Chiar daca in decursul timpului mestesugurile au evoluat, abia tarziu in secolele III - IV d.Hr apar marile ateliere. Cele mai cunoscute sunt cele de prelucrare a ceramicii de la Arretium sau cele de prelucrare a aramei si bronzului din Capua.

In mediul rural mestesugurile s-au dezvoltat in cadrul gospodariilor. Macinatul granelor, torsul si tesutul lanii si inului, facerea painii erau indeletniciri curente.

In mediul urban, micile ateliere erau in acelasi timp si pravalii, proprietarul fiind producator si vanzator al produselor sale. In activitatea sa era ajutat de cativa sclavi sau de membrii ai familiei.

unelte agricole romane
foto Iulius Sabinus, Tomis 2007.
vase romane
foto Iulius Sabinus, Tomis 2007.

Prelucrarea metalelor.

Romanii au dezvoltat prelucrarea metalelor influentati de etrusci. Cand Roma era la inceputurile existentei sale, etruscii deja detineau mari cuptoare de prelucrare a fierului. Extinderea teritoriului Romei a permis dezvoltarea acestui domeniu. O cerinta continua a expansiunii a reprezentat-o producerea unei mari cantitati de armament, la aceasta adaugandu-se cerintele agriculturii.

Tehnica prelucrarii metalelor pretioase era bine cunoscuta la Roma. Cantitatea de metal pretios prelucrat era asa de mare incat in secolul III i.Hr. s-a dat o lege prin care se limita purtarea de metale pretioase de catre femei la nu mai mult de 13,6 g.[1]

Intre secolele III - I i.Hr. prelucrarea metalelor a cunoscut specializari. Apar mesterii bronzari, fabri aerarii si mesterii fierari, fabri ferrarii. Cele mai renumite centre producatoare erau la Capua, Brundisium si Tarentum.

In domeniul metalelor pretioase, cu toate ca majoritatea mesterilor foloseau ca materie prima atat aurul cat si argintul, la un moment dat, se deosebesc, prin specializare, prelucratorii aurului de prelucratorii argintului. Principalul centru de productie al obiectelor din metale pretioase, determinat si de posibilitatea desfacerii, era bineinteles, Roma.

La inceputul imperiului datorita progresului tehnic, s-au perfectionat procedeele de aliaj pentru obtinerea bronzului dar mai ales cele de obtinere a otelului. Este important de retinut ca prelucrarea fierul topit nu era cunoscuta, nu existau foale si din aceasta cauza produsele se obtineau destul de greu, prin batere repetata pe nicovala si la costuri ridicate. Acesta este motivul pentru care in ceea ce priveste prelucrarea metalelor, exceptandu-le pe cele pretioase, nu a existat o productie pe scara larga.

Prelucrarea lanii si a inului.

Prelucrarea lanii si a inului a fost cunoscuta cu preponderenta in cadrul gospodariilor prin folosirea razboaielor de tesut, vertical si orizontal. Initial, de aceasta activitate se ocupau femeile din familie, dar, in timp sarciana a fost lasata in seama sclavelor. Cu toate acestea, traditia romana cerea ca mama familiei sa teasa toga pentru sot si copii.

Lana a reprezentat materia prima pentru majoritatea tesaturilor in timp ce prelucrarea inului, chiar daca a fost cunoscuta din timpuri stravechi, nu a atins un nivel ridicat de perfectionare. Panza de in a fost folosita si ca material de scris.

Procedeele de vopsitorie a tesaturilor au fost avansate. Daca la inceput lana era folosita in culoarea ei naturala, ulterior, cu ajutorul vopselelor de origine vegetala si animala s-a obtinut o gama variata de culori. Din aceasta gama, purpura a reprezentat intotdeauna un semn al bogatiei. Suprematia obtinerii purpurii rosii a detinut-o insa Fenicia, in cele mai frecvente cazuri, Roma fiind nevoita sa o importe. Costurile fiind ridicate e lesne de inteles ca numai cei bogati isi puteau permite astfel de vesminte. Purpura rosie a fost si un element distinctiv in tinuta magistratilor si a membrilor Senatului care aveau o astfel de banda aplicata pe tunica si toga.

Prelucrarea pielii.

Acest mestesug are ca origine cresterea animalelor. Pieile de animale, in forma lor naturala sau tabacite au servit confectionarii imbracamintei sau incaltamintei. Daca in perioada de inceput, tehnicile de prelucrare erau primitive, adaptate nevoilor gospodaresti, pe parcurs prelucrarea pieilor a atins un nivel ridicat de perfectionare mai ales in domeniul confectionarii incaltamintei. In Roma, in cunoscutul cartier Subura exista o intreaga strada cu pravalii care se ocupau cu producerea dar si cu repararea incaltamintei.

Dezvoltarea armatei romane a avut repercursiuni favorabile asupra acestui mestesug. Elemente de echipament de lupta, de harnasament dar si prelate utilizate pentru a proteja diferite masini de lupta impotriva intemperiilor au constituit cerinte continue pentru producatori.

Rafinamentul in prelucrarea pieilor, a blanurilor in special apare in secolul II d.Hr. O zona furnizoare importanta a reprezentat-o nordul Marii Negre.

Prelucrarea ceramicii si a sticlei.

Vasele au reprezentat o necesitate de prim ordin ale fiecarei gospodarii. Olaritul a fost consecinta fireasca a acestei necesitati. Olarii confectionau o gama variata de vase pornind de la cele mici, necesare bucatariei pana la cele de capacitate foarte mare, uneori de sute de litri, necesare depozitarii alimentelor. Acestea din urma aveau rolul butoaielor din zilele noastre fiind fixate in pamant. De asemenea se producea o gama variata de amfore, portabile, cu sau fara toarta.

Opaitele de lut, initial o simpla farfurie, careia i-a fost adaugat un orificiu pentru fitil, au fost produse in forme variate si sofisticate, ornamentate cu scene mitologice sau din viata de zi cu zi.

opait descoperit la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
foto Marcus Prometheus, Ulpia Traiana 2005.
obiecte romane din sticla
foto Iulius Sabinus, Tomis 2007.

Ceramica pictata a fost influentata de etrusci si de coloniile grecesti din sudul peninsulei. Romanii au fost in masura sa-si creeze o categorie distinctiva de ceramica, personalizata si prin inscriptiile in limba latina. Centre importante s-au dezvoltat spre sfarsitul republicii la Arretium, Mutina si Hadria, fiecare centru fiind renumit prin calitatea produselor care insemna un grad ridicat de smaltuire, ornamentatie in relief sau soliditate. Ceramica romana a atins acelasi nivel de recunoastere ca si ceramica greceasca.

Din prelucrarea argilei s-a dezvoltat un alt mestesug important, caramidaria. Trecand prin faze specifice, caramida nearsa, apoi caramida arsa, acest mestesug a fost unul infloritor in Roma antica, determinat de cerintele constructorilor. Folosirea caramizilor pe scara larga a fost una progresiva, din timpul Republicii spre Imperiu cand zidurile de piatra au inceput sa fie imbracate intr-o bordura de caramida. Incendiile frecvente din Roma au avut si ele rolul lor in dezvoltarea productiei. Nu e de mirare ca dupa incendiul din timpul lui Nero, cererea era asa de mare incat Roma era inconjurata de mari ateliere de productie deservite de numerosi sclavi. In scurt timp productia a depasit cererea si caramizile au inceput sa fie transportate si catre zonele vecine mai ales ca ele erau folosite si pentru pavarea edificiilor.

Inca din perioada republicii au fost folosite si tiglele pentru acoperirea caselor. Pentru scurgerea apei au fost folosite olane scobite iar un tip aparte l-au reprezentat olanele cilindrice care formau conducte de apa, necesare atat aprovizionarii curente dar care, sub pardoseala sau incastrate in zid aveau si rol de incalzire. Spre sfarsitul perioadei republicane acestea au fost inlocuite cu tevi de plumb!

Prelucrarea sticlei in Roma apartine unei date mai recente, respectiv perioada Imperiului. Romanii au invatat sa prelucreze sticla de la egipteni. In scurt timp au reusit sa-i depaseasca astfel incat, in secolul II d.Hr. deja productia era foarte avansata si generalizata.

Se produceau obiecte diverse, de la farfurii, pahare pana la mici obiecte de arta, casete sau reprezentari ale divinitatilor. Au aparut si geamurile care au inlocuit costisitoarea mica semitransparenta.

Prelucrarea lemnului si a pietrei.

Este un mestesug cunoscut inca din perioada straveche, incepand cu constructia colibelor primitive de lemn si mai tarziu dupa introducerea caramizilor, cu confectionarea grinzilor, barnelor, portilor, scarilor si a altor elemente componente ale constructiilor si consolidarii acestora. Cei ce prelucrau lemnul se ocupau de intregul proces, pornind de la taierea pomilor si prelucrarea acestora pana la realizarea ferestrelor, tavanelor si in final, pe masura specializarii la producerea mobilierului. Pentru producerea mobilierului s-au folosit si esente de lemn pretios adus din provincii. Un exemplu este tuia adusa din Mauretania din care se producea un mobilier destinat celor bogati.

Prelucrarea pietrei era un proces complex care incepea in carierele de piatra. Dupa scoatere pietrei aceasta era preluata de mesterii pietrari, lapidarii, care o ciopleau intr-o forma corespunzatoare folosirii ei ca material de constructie. In mici ateliere se confectionau prin cioplire, monumente funerare, altare si diferite obiecte cu inscriptii.

Datorita specializarii, mesterii ce se ocupau cu fasonarea si cioplirea marmurei, marmorarii, ocupau un loc aparte. Tot o categorie distincta o formau mozaicarii. Asa cum am remarcat in articolul editiei I, referitor la casa romana, mozaicul s-a dezvoltat impreuna cu tipul constructiv de casa, pornind de la simple cuburi de piatra colorata aranjata in forme geometrice pana la adevarate opere de arta infatisand scene istorice, mitologice, erotice sau pur si simplu reprezentand natura. Dezvoltarea constructiilor, in principal a locuintelor, atat in Roma cat si in provincii au determinat o importanta diviziune a muncii in acest domeniu. Sunt cunoscuti ca mesteri constructori vararii, zidarii, boltitorii, tencuitorii, samd. De retinut este faptul ca toti acestia purtau denumirea generala de fabri, erau organizati in colegii, avand o divinitate protectoare proprie si anumite drepturi garantate.


[1] Gaius Oppius - Lex Oppia din 215 i.Hr.
Jean-Noel Robert - Roma, Ed. BIC ALL, Bucuresti 2002.
Pierre Grimal - Civilizatia romana, Ed.Minerva, Bucuresti 1973.
Lascu Nicolae - Cum traiau romanii, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1965.


Return to: Main page of the webzine "Dacia Felix"

Personal tools