Dacia Felix I (Nova Roma)

de: C. Petronius Priscus si A. Petronia Catilina.

Istoria Romei Antice, ca de altfel intreaga istorie a lumii, de cele mai multe ori nu este foarte blanda cu indivizii care au creat-o, mai ales daca conditia acestora e una modesta. De cele mai mult ori, in memoria colectiva se conserva doar numele catorva regi, generali, imparati si functionari, care la un moment dat au participat la anumite evenimente exceptionale. Articolul de fata va incerca sa spuna povestea unui cetatean obisnuit al Romei Imperiale aflat intr-o situatie exceptionala. Crutat de istorie in ciuda conditiei sale, el a ajuns la noi prin forta hazardului, sau asa cum probabil ar fi crezut, prin vointa zeilor.

Cu numele sau intreg Tiberius Claudius Maximus, acesta era de la sfarsitul secolului I d.Hr., cavaler al legiunii Legiunii VII Claudia Pia Fidelis, una din cele patru legiuni conduse de Cezar in Galia, cu mai bine de 150 de ani inainte. In anul 88 d.Hr., legiunea sa la ordinul lui Domitianus, a atacat Dacia. La aceasta campanie de pedepsire a noului rege dac Decebal, rasculat in anul 86, a participat si Maximus. Pornita din castrul de la Viminacium, legiunea a VII-a alaturi de celelalte, a reusit sa invinga armatele dace la Tapae. Dar acestea nu au putut sa infranga definitiv forta daca, Decebal reusind sa smulga un tratat de pace avantajos. Cu toate acestea Maximus, luptand bine in acest razboi, a fost decorat pentru virtute de imparatul Domitianus. Fiind un soldat inteligent si cu initiativa, iar legiunea lui aparand Dunarea Mijlocie, un teritoriu extrem de vulnerabil in acel moment, Maximus incepe sa urce treptele carierei militare inferioare. Astfel, personajul nostru devine quaestor al calaretilor, apoi stegar al acestora, pentru ca mai apoi sa devina membru in garda de corp a legatului legiunii a VII-a. In aceasta postura, aproape de conducatorul legiunii, ne putem imagina cum a aflat de ridicarea unui nou imparat, Trainus si de planurile razboinice ale acestuia.

Maximus este transferat apoi in ala a II-a pannoni. Probabil foarte curand, acesta se distinge in misiunile de-a lungul Dunarii, noul imparat facandu-l duplicarius, adica un soldat ce va primi solda dublata. In aceasta functie, va primi ordinul de a se alatura armatei ce se pregateste sa atace Dacia, cu scopul de a zdrobi pentru totdeauna statul dac.

In timpul razboiului dac, desfasurat in doua etape intre ani 101-102 si 105-106, Maximus a fost numit cercetas. Dacia fiind un teritoriu impadurit, muntos si bine aparat, putem sa intelegem pericolul la care se expunea permanent personajul nostru in incercarea de a identifica pozitiile dace si situatia acestora.

In 106, la sfarsitul razboiului dacic, putem spune ca Tiberius Claudius Maximus, devenise un soldat cunoscut atat armatei romane, cat si imparatului insusi. Asa putem sa intelegem cea de-a doua decorare a sa pentru virtute si numirea sa ca decurion. Tinand cont ca un decurion de cavalerie insemna comandantul unei trupe de 30 de calareti, putem sa intelegem ca meritele sale au fost exceptionale.

Dupa cucerirea Daciei de catre romani, Maximus serveste sub ordinele primului guvernator al provinciei Decimus Terentius Scaurianus (106-112). Dar la cativa ani dupa incheierea razboi dacic, imparatul si odata cu el Maximus alaturi de ala a II-a pannoni, au pornit intr-o nou campanie, de data aceasta in est, impotriva Phartiei. Astfel intre anii 113-117, Maximus paraseste Peninsula Balcanica, poate pentru prima oara in viata, pentru a lupta in exoticul Orient. Si aici se va distinge in misiunile sale, fiind decorat a treia oara pentru virtute.

Dupa acesta, in urma unui serviciu de peste 20 de ani, in slujba unora dintre cei mai gloriosi imparati ai Romei si participant la trei dintre cele mai spectaculoase razboaie ale vremii, Ti. Claudius Maximus, renunta la serviciul militar. Ca loc al retragerii, isi alege orasul Grammeni, langa anticul Philippi, pe teritoriu vechii provincii Macedonia, probabil locul sau de bastina. Aici isi va trai restul zilelor, aici isi va bate piatra funerara si tot aici va muri.

Dar nu am incercat sa reconstituim povestea unui soldat roman, fie el si de trei ori decorat, decurion de cavalerie si participant la razboiul dacic si cel part, fara un motiv anume. Acest personaj, acest destin modest, o farama din marele Imperiu Roman, a sfidat timpul si a ajuns pana la noi, datorita unui eveniment memorabil al istoriei.

O prima cauza a supravietuirii memoriei sale, ar fi aceia ca stela lui funerara a supravietuit [1]

Stela funerara a lui Ti. Claudius Maximus
foto Iulius Sabinus, Bucuresti, 2007

Totusi nu toate personajele a caror piatra funerara a supravietuit, sunt atat de celebre ca Tiberius Claudius Maximus. De fapt, datorita acestuia s-a consumat ultimul act din drama numita razboiul daco-roman si sfarsitul regatului Daciei.

Deruland putin povestea noastra, ne aflam iata in anul 106, in fata zidurilor Sarmizegetusei, capitala regatului Daciei. Armata romana incearca luarea cu asalt a cetatii, stiind ca odata cu ocuparea ei si capturarea celor din interiorul, razboiul inceput in urma cu 5 ani se va sfarsi. Avandu-l pe Decebal, regele Daciei pe ziduri si pe Traianus Imparatul Romei, in spatele trupelor sale, lupta capata aspecte dramatice. Acum sunt aruncate in lupta ultimele resurse, dacii isi impart ultimele rezerve de apa.

Cu toate acestea, este clar ca lupta este pierduta. Totusi, pentru Decebal, cel care smulsese lui Domitian o pace mare cat o victorie, iar in 102 devenise clientul Romei, pentru ca 3 ani mai tarziu sa lupte iar, nu e totul pierdut. Traianus de asemenea stie ca nu toti aliatii dacilor au intrat inca in lupta si ca oricum restul Daciei va continua sa lupte, daca regele ei va reusi sa scape. Asa ne putem imagina cum Traianus il cheama pe Maximus, cercetas in ala a II-a si ii ordona sa il urmareasca pe Decebal, in cazul in care va incerca sa scape. Misiunea lui Maximus este de a-l aduce pe Decebal viu, pentru a fi purtat in triumf pe strazile Romei.

Intr-adevar, Decebal reuseste sa sparga asediul, impreuna cu o parte din apropiatii lui. Maximus, pandind miscarile acestuia, porneste in urmarirea regelui. Sarmizegetusa cade dupa fuga regelui, insa Traianus probabil stie ca evenimentul reprezinta doar cucerirea unei cetati importante, nicidecum sfarsitul razboiului. Putem sa credem ca el inca mai spera ca soldatul sau il va captura pe Decebal, ne mai contand foarte mult daca viu sau mort, aceasta insemnand oprirea sangerosul razboi.

Decebal urmarit si depasit numeric, intelege ca nu poate scapa de cavaleria romana. Probabil cativa din apropiatii lui raman in urma pentru a inlesni fuga regelui, dar fara mare succes, romanii lui Maximus fiind determinati sa captureze marele trofeu al razboiului. Continua fuga, insa vazand trupele romane din ce in ce mai aproape, Decebal descaleca si pentru a evita rusinea suferita de regele Galiei, cu mult timp in urma, se sinucide. Odata cu el, rezistenta Daciei este in mare parte anihilata.

Columna lui Traian, sinuciderea lui Decebal
foto Iulius Sabinus, Bucuresti, 2007

Lui Maximus, trofeul i-a alunecat printre degete, dar oricum si-a indeplinit misiunea atat cat a depins de el. In graba, il decapiteaza pe regele dac si duce capul acestuia la Rannistorum, unde se afla Traianus. Astfel, se incheie epopeea daca si istoria de aproape doua secole a regatului de la nord de Dunare si tot astfel intra in istorie Tiberius Claudius Maximus.

Cativa ani mai tarziu, atunci cand in Forumul Traian, a fost construita Columna, Traian si-a amintit de Maximus, ordonand ca scena urmariri si capturarii lui Decebal, de catre credinciosul lui soldat, sa fie batuta in piatra [2].

Iata asadar, un cetatean al Imperiului, a carui conditie sociala nu putea sa promita multe, ajuns in paginile de istorie, alaturi de numele regilor, imparatilor, poetilor si marilor magistrati. In povestea lui Maximus, avem o mostra din cinismul istoriei, care arunca pe farasul memoriei imparati si prezinta la loc de cinste oameni simpli in situatii exceptionale.

In Imperiul Roman, mai mult ca oriunde, bunul simt, datoria, onoarea, si chiar lucrurile materiale ca stelele funerare si monumentele, au facut ca episoade intunecate si destine marunte din trecut, sa iasa astazi la lumina. Acest lucru este cu atat mai minunat, cu cat, istoria, memoria colectiva, ramane in ultima instanta unica forma de nemurire.

[1] AE 1969/70, 00583 = AE 1974 si IDRE II, 363.

[2] Columna CXLII - CXLV

de: Q. Iulius Probus.

Numele roman reprezinta un sistem complex, dezvoltat in etape istorice. El defineste nu numai individul dar si relatiile dintre acesta si familia sau comunitatea din care face parte.

In varianta cea mai simpla el indica filiatia. Langa numele individului se adauga si cel al tatalui. Astfel daca individul se numea Quintus iar tatal Marcus el devine: Quintus fiul lui Marcus. In latina, la genitiv este: Quintus Marci ( Quintus al lui Marcus).

Odata cu dezvoltarea gintelor s-a adaugat si numele acestora. Daca acelasi Quintus, fiu al lui Marcus facea parte din ginta Cornelia, el se va numi: Quintus Cornelius Marci. Adica: Quintus, din Cornelii, al lui Marcus. Evolutia a dus la ceea ce in prezent cunoastem a fii sistemul format din trei nume ( trinomina). Acesta este compus din:

- prenume sau nume personal (praenomen).

- nume sau numele de familie ( nomen).

- supranumele sau porecla (cognomen).

Prenumele semnifica tribul, locul pe care individul il ocupa la nastere printre ceilalti frati, momentul nasterii sau pozitia in fata legii: Titus = din tribul Titia, Primus = primul, Lucius = nascut in zori, Spurius = bastardul.

Numele este comun pentru toti membrii unei ginti. El se transmite prin mostenire tuturor membrilor indiferent ca sunt oameni liberi, clienti sau liberti.

Supranumele sau porecla indica trasaturi ale individului: Barbatus = barbosul, Calvus = chelul, Nerva = vigurosul sau este in concordanta cu elemente ale vietii rustice: Lentulus = de la linte, Laenatus = de la lana, Cicero = de la bobul de naut etc. La toate acestea se putea adauga si un al doilea supranume dar acesta avea o semnificatie onorifica aparte si scotea in evidenta anumite merite ale individului: Germanicus = cuceritor al germanilor, Pharticus = invingator al partilor, etc.

Sistemul format din trei nume (trinomina) atinge apogeul la sfarsitul Republicii romane. Incepand cu aceasta perioada si continuand cu cea a Romei Imperiale, acest sistem incepe sa-si piarda semnificatia initiala. Deteriorarea legaturilor de familie, amestecul dintre familiile vechi romane cu cele provinciale sau cu cele ale libertilor conduc ca in unele cazuri in locul prenumelui sa figureze un nume, in locul unui nume sa avem doua sau in locul unui cognomen un nume.

Femeile aveau un sistem diferit de nume. Numele lor era influentat de pozitia pe care o aveau in familie:

- ca fiica: Livia, fiica lui Quintus = Livia Quinti.

- ca sotie: Livia, sotia lui Cornelius = Livia Corneli ( de remarcat ca sotia preia numele sotului)

Cu timpul prenumele dispare si in cazul femeilor romane ramane numai numele sotului la feminin: Cornelius = Cornelia, Aemilius= Aemilia, etc.

In perioada republicii tarzii, tot in cazul femeilor, mai sunt cunoscute si urmatoarele situatii: prenumele este asezat dupa cel al gintii, Iulia Secunda, sau, in perioada imperiala cand numele unei femei era rezultatul imbinarii numelui gentilic al tatalui cu al mamei. Astfel, fiica lui Sextus Sempronius Bassus si a Corneliei Valeria este Sempronia Cornelia.

Sistemul de trei nume la femei este extrem de rar. Chiar si in cazul nobilimii senatoriale. Dar sunt cazuri in care reputatia acestora a fost asa de mare incat erau cunoscute doar dupa un singur nume. Este cazul Liviei, sotia lui Gaius Iulius Caesar Octavianus Augustus.

de: T. Iulius Sabinus.

Evolutia tipului constructiv de casa romana (domus) a fost una istorica, in corelatie cu dezvoltarea conditiilor de viata. Sunt cunoscute urmatoarele tipuri: taraneasca, pompeiana, greco-romana si tip bloc. Principala sursa istorica o reprezinta urnele funerare.

Casa taraneasca este de fapt o coliba rotunda cu acoperis de paie sau stuf. Peretii erau facuti dintr-un schelet de lemn umplut cu crengi si captusit cu lut. Initial usa reprezenta sursa de iluminare si de aerisire. Ulterior, in varful acoperisului a aparut o deschizatura dreptunghiulara necesara evacuarii fumului, iluminarii si colectarii apei de ploaie in bazinul situat in mijlocul incaperii.

Colibe romane
foto M. Prometheus Decius, Roma, 2005

Incaperea se numea atrium. In atrium intreaga familie statea grupata in jurul vetrei care era si altar al zeilor protectori ai casei (lares). Opus usii era situat patul conjugal.

Modelul roman de casa taraneasca a supravietuit pana in perioada imperiala iar forma acoperisului rotund s-a regasit si la unele sanctuare cum ar fii templul Vestei sau al lui Hercule.

Casa pompeiana s-a dezvoltat din cea taraneasca prin transformarea atriului. Astel intr-un colt s-a separat o incapere dedicata zeilor protectori ai proviziilor (penates) dar care servea si pentru gatit. In peretii laterali ai atriului s-au construit usi ce duceau in camere mici cu multiple destinatii: sala de mese (cenaculum), dormitor (cubiculum). Locul patului conjugal a fost luat de o usa ce ducea intr-o camera pe care capul familiei o folosea pentru pastrarea documentelor si primirea oaspetilor. Se numea tablinum, oferea o vedere directa spre intrare si devine o camera foarte importanta a locuintei. In dreapta si stanga tablinumului se construiesc doua incaperi mici numite alae in care erau pastrate obiecte ce au apartinut stramosilor, statui ale acestora sau prazi si trofee castigate in lupte.

Casa pompeiana era construita din lemn avand un acoperis din paie, scandura si mai tarziu din tigla. Peretii erau spoiti cu var. In faza timpurie podeaua era din lut in care, ulterior, s-au adaugat bucati de caramida sau marmura, ducand prin netezire, prin diversitatea culorilor si a modelelor la ceea ce cunoastem a fii mozaicul roman.

Casa greco-romana este rezultatul firesc al intersectarii civilizatiei romane cu cea greaca. Se dezvolta prin adaugarea de incaperi. De asemenea, devine mai luxoasa.

Casa era situata la o oarecare distanta de strada avand doua usi de acces. Una principala si una secundara folosita de personalul administrativ si furnizorii diferitelor produse necesare locuintei. Coridorul prin care casa era legata de strada se numea vestibulum. La mijlocul coridorului se afla poarta de intrare. In cazul familiilor instarite aceasta poarta era pazita de un sclav care avea si sarcina de a anunta numele vizitatorilor. Se numea ianitor.

Atriul devine o anticamera din care porneau incaperi pentru dormit (cubiculum) In partea posterioara raman cele doua alae iar tablinum se transforma intr-o incapere centrala ce face legatura cu noile parti aparute datorita influentei grecesti. Din tablinum se ajunge la peristilum. Peristilul este o gradina inconjurata de un portic cu coloane. In mijlocul peristilului se afla un bazin cu apa.

Florile si plantele ornamentale tranformau peristilul intr-o mica oaza de verdeata destinata recreerii si desfatarii privirii. Peristilul putea fii incadrat de incaperi cu diferite destinatii: exedra, destinata discutiilor cu oaspetii si triclinum, sala pentru servit masa.

Planul unei case romane
Plan realizat de T. Iulius Sabinus

Dependintele erau situate laolalta. Acest fapt era determinat de necesitatea folosirii apei si scurgerea apei reziduale intr-o groapa special amenajata sau, dupa caz, in canalul public.

Dependintele casei romane erau bucataria (culina), toaleta (latrina) si sala de baie. La subsol existau incaperi destinate pastrarii proviziilor sau a obiectelor ce nu necesitau folosirea permanenta.

Zidurile frontale exterioare contineau incaperi cu acces direct din strada. Erau folosite de proprietarul casei ca magazine proprii sau pentru inchiriere.

Uneori casa greco-romana avea si etaj. Incaperile de la etaj erau folosite ca dormitoare sau sali pentru servit masa. Unele aveau balcoane. Sunt cunoscute tipuri constructive in care accesul la aceste incaperi de la etaj se facea si direct din strada. Este cazul incaperilor ce erau destinate inchirierii.

Blocurile (insulae) au fost rezultatul firesc al aglomerarii urbane. Erau destinate celor cu posibilitati reduse. Daca in secolul II i.e.n nu depaseau trei etaje, in secolul III e.n au ajuns si la sase etaje si o inaltime maxima de 20 de metrii. Uniforme ca infatisare, la parter aveau incaperi destinate serviciilor, productiei sau desfacerii marfurilor: bai, frizerii, brutarii, macelarii si pravalii diverse. Etajele erau compuse din camere sau mici apartamente dotate cu bucatarie (uneori si toaleta) la care accesul era asigurat de un sistem intortocheat de scari interioare si exterioare. Apa era inaccesibila etajelor superioare, locatarii fiind nevoiti sa o care din alte locuri. Gunoaiele si resturile menajere se aruncau intr-un loc special amenajat care raspandea miesme in toata zona.

Nu se punea problema unei sistematizari a acestor blocuri. Erau construite haotic, uneori foarte apropiate, ceea ce a determinat ca incendiul din anul 64 e.n sa se raspandeasca destul de rapid.

Cu toate ca practic erau insalubre, nivelul chiriilor era foarte mare. Cei ce investeau in astfel de constructii nu se ocupau personal de inchirierea lor. Le dadeau in arenda iar arendasul se obliga sa le si intretina. Acest fapt genera costuri suplimentare.

Spatiile inchiriate de la parter produceau zgomot continuu. Din aceasta cauza locatarii nu beneficiau de o odihna corespunzatoare. Sunt renumite descrierile facute de Martial, Juvenal sau Seneca acestor locuinte.

In secolul III e.n existau in Roma aproximativ 1500 de case si peste 40.000 de blocuri. Aceasta statistica este si o imagine elocventa a structurii sociale din acea perioada.

Jean-Noel Robert - Roma, Ed. BIC ALL, Bucuresti 2002.

Pierre Grimal - Civilizatia romana, Ed.Minerva, Bucuresti 1973.

Lascu Nicolae - Cum traiau romanii, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1965.