- de: C. Petronius Priscus si A. Petronia Catilina.
Istoria Romei Antice, ca de altfel intreaga istorie a lumii, de cele mai multe ori nu este foarte blanda cu indivizii care au creat-o, mai ales daca conditia acestora e una modesta. De cele mai mult ori, in memoria colectiva se conserva doar numele catorva regi, generali, imparati si functionari, care la un moment dat au participat la anumite evenimente exceptionale. Articolul de fata va incerca sa spuna povestea unui cetatean obisnuit al Romei Imperiale aflat intr-o situatie exceptionala. Crutat de istorie in ciuda conditiei sale, el a ajuns la noi prin forta hazardului, sau asa cum probabil ar fi crezut, prin vointa zeilor.
Cu numele sau intreg Tiberius Claudius Maximus, acesta era de la sfarsitul secolului I d.Hr., cavaler al legiunii Legiunii VII Claudia Pia Fidelis, una din cele patru legiuni conduse de Cezar in Galia, cu mai bine de 150 de ani inainte. In anul 88 d.Hr., legiunea sa la ordinul lui Domitianus, a atacat Dacia. La aceasta campanie de pedepsire a noului rege dac Decebal, rasculat in anul 86, a participat si Maximus. Pornita din castrul de la Viminacium, legiunea a VII-a alaturi de celelalte, a reusit sa invinga armatele dace la Tapae. Dar acestea nu au putut sa infranga definitiv forta daca, Decebal reusind sa smulga un tratat de pace avantajos. Cu toate acestea Maximus, luptand bine in acest razboi, a fost decorat pentru virtute de imparatul Domitianus. Fiind un soldat inteligent si cu initiativa, iar legiunea lui aparand Dunarea Mijlocie, un teritoriu extrem de vulnerabil in acel moment, Maximus incepe sa urce treptele carierei militare inferioare. Astfel, personajul nostru devine quaestor al calaretilor, apoi stegar al acestora, pentru ca mai apoi sa devina membru in garda de corp a legatului legiunii a VII-a. In aceasta postura, aproape de conducatorul legiunii, ne putem imagina cum a aflat de ridicarea unui nou imparat, Trainus si de planurile razboinice ale acestuia.
Maximus este transferat apoi in ala a II-a pannoni. Probabil foarte curand, acesta se distinge in misiunile de-a lungul Dunarii, noul imparat facandu-l duplicarius, adica un soldat ce va primi solda dublata. In aceasta functie, va primi ordinul de a se alatura armatei ce se pregateste sa atace Dacia, cu scopul de a zdrobi pentru totdeauna statul dac.
In timpul razboiului dac, desfasurat in doua etape intre ani 101-102 si 105-106, Maximus a fost numit cercetas. Dacia fiind un teritoriu impadurit, muntos si bine aparat, putem sa intelegem pericolul la care se expunea permanent personajul nostru in incercarea de a identifica pozitiile dace si situatia acestora.
In 106, la sfarsitul razboiului dacic, putem spune ca Tiberius Claudius Maximus, devenise un soldat cunoscut atat armatei romane, cat si imparatului insusi. Asa putem sa intelegem cea de-a doua decorare a sa pentru virtute si numirea sa ca decurion. Tinand cont ca un decurion de cavalerie insemna comandantul unei trupe de 30 de calareti, putem sa intelegem ca meritele sale au fost exceptionale.
Dupa cucerirea Daciei de catre romani, Maximus serveste sub ordinele primului guvernator al provinciei Decimus Terentius Scaurianus (106-112). Dar la cativa ani dupa incheierea razboi dacic, imparatul si odata cu el Maximus alaturi de ala a II-a pannoni, au pornit intr-o nou campanie, de data aceasta in est, impotriva Phartiei. Astfel intre anii 113-117, Maximus paraseste Peninsula Balcanica, poate pentru prima oara in viata, pentru a lupta in exoticul Orient. Si aici se va distinge in misiunile sale, fiind decorat a treia oara pentru virtute.
Dupa acesta, in urma unui serviciu de peste 20 de ani, in slujba unora dintre cei mai gloriosi imparati ai Romei si participant la trei dintre cele mai spectaculoase razboaie ale vremii, Ti. Claudius Maximus, renunta la serviciul militar. Ca loc al retragerii, isi alege orasul Grammeni, langa anticul Philippi, pe teritoriu vechii provincii Macedonia, probabil locul sau de bastina. Aici isi va trai restul zilelor, aici isi va bate piatra funerara si tot aici va muri.
Dar nu am incercat sa reconstituim povestea unui soldat roman, fie el si de trei ori decorat, decurion de cavalerie si participant la razboiul dacic si cel part, fara un motiv anume. Acest personaj, acest destin modest, o farama din marele Imperiu Roman, a sfidat timpul si a ajuns pana la noi, datorita unui eveniment memorabil al istoriei.
O prima cauza a supravietuirii memoriei sale, ar fi aceia ca stela lui funerara a supravietuit [1]
 Stela funerara a lui Ti. Claudius Maximus
foto Iulius Sabinus, Bucuresti, 2007 Totusi nu toate personajele a caror piatra funerara a supravietuit, sunt atat de celebre ca Tiberius Claudius Maximus. De fapt, datorita acestuia s-a consumat ultimul act din drama numita razboiul daco-roman si sfarsitul regatului Daciei.
Deruland putin povestea noastra, ne aflam iata in anul 106, in fata zidurilor Sarmizegetusei, capitala regatului Daciei. Armata romana incearca luarea cu asalt a cetatii, stiind ca odata cu ocuparea ei si capturarea celor din interiorul, razboiul inceput in urma cu 5 ani se va sfarsi. Avandu-l pe Decebal, regele Daciei pe ziduri si pe Traianus Imparatul Romei, in spatele trupelor sale, lupta capata aspecte dramatice. Acum sunt aruncate in lupta ultimele resurse, dacii isi impart ultimele rezerve de apa.
Cu toate acestea, este clar ca lupta este pierduta. Totusi, pentru Decebal, cel care smulsese lui Domitian o pace mare cat o victorie, iar in 102 devenise clientul Romei, pentru ca 3 ani mai tarziu sa lupte iar, nu e totul pierdut. Traianus de asemenea stie ca nu toti aliatii dacilor au intrat inca in lupta si ca oricum restul Daciei va continua sa lupte, daca regele ei va reusi sa scape. Asa ne putem imagina cum Traianus il cheama pe Maximus, cercetas in ala a II-a si ii ordona sa il urmareasca pe Decebal, in cazul in care va incerca sa scape. Misiunea lui Maximus este de a-l aduce pe Decebal viu, pentru a fi purtat in triumf pe strazile Romei.
Intr-adevar, Decebal reuseste sa sparga asediul, impreuna cu o parte din apropiatii lui. Maximus, pandind miscarile acestuia, porneste in urmarirea regelui. Sarmizegetusa cade dupa fuga regelui, insa Traianus probabil stie ca evenimentul reprezinta doar cucerirea unei cetati importante, nicidecum sfarsitul razboiului. Putem sa credem ca el inca mai spera ca soldatul sau il va captura pe Decebal, ne mai contand foarte mult daca viu sau mort, aceasta insemnand oprirea sangerosul razboi.
Decebal urmarit si depasit numeric, intelege ca nu poate scapa de cavaleria romana. Probabil cativa din apropiatii lui raman in urma pentru a inlesni fuga regelui, dar fara mare succes, romanii lui Maximus fiind determinati sa captureze marele trofeu al razboiului. Continua fuga, insa vazand trupele romane din ce in ce mai aproape, Decebal descaleca si pentru a evita rusinea suferita de regele Galiei, cu mult timp in urma, se sinucide. Odata cu el, rezistenta Daciei este in mare parte anihilata.
 Columna lui Traian, sinuciderea lui Decebal
foto Iulius Sabinus, Bucuresti, 2007 Lui Maximus, trofeul i-a alunecat printre degete, dar oricum si-a indeplinit misiunea atat cat a depins de el. In graba, il decapiteaza pe regele dac si duce capul acestuia la Rannistorum, unde se afla Traianus. Astfel, se incheie epopeea daca si istoria de aproape doua secole a regatului de la nord de Dunare si tot astfel intra in istorie Tiberius Claudius Maximus.
Cativa ani mai tarziu, atunci cand in Forumul Traian, a fost construita Columna, Traian si-a amintit de Maximus, ordonand ca scena urmariri si capturarii lui Decebal, de catre credinciosul lui soldat, sa fie batuta in piatra [2].
Iata asadar, un cetatean al Imperiului, a carui conditie sociala nu putea sa promita multe, ajuns in paginile de istorie, alaturi de numele regilor, imparatilor, poetilor si marilor magistrati. In povestea lui Maximus, avem o mostra din cinismul istoriei, care arunca pe farasul memoriei imparati si prezinta la loc de cinste oameni simpli in situatii exceptionale.
In Imperiul Roman, mai mult ca oriunde, bunul simt, datoria, onoarea, si chiar lucrurile materiale ca stelele funerare si monumentele, au facut ca episoade intunecate si destine marunte din trecut, sa iasa astazi la lumina. Acest lucru este cu atat mai minunat, cu cat, istoria, memoria colectiva, ramane in ultima instanta unica forma de nemurire.
- [1] AE 1969/70, 00583 = AE 1974 si IDRE II, 363.
- [2] Columna CXLII - CXLV
|
